De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ţ este a douăzeci şi cincea literă din alfabetul limbii române. Ea notează o consoană africată alveolară surdă (uneori numită dentală în loc de alveolară) cu simbolul fonetic [ʦ]. Alături de litera Ş ea a fost introdusă în grafica limbii române de către Petru Maior, în lucrarea Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, în 1819.^[1]

[modifică] Aspect

Din punct de vedere grafic, forma corectă este cea a unei litere T cu un semn diacritic în formă de virgulă dedesubt (): Ț, ț, care se foloseşte exclusiv în limba română. (Pentru detalii despre acest semn diacritic vezi articolul Ş.) Totuşi, multe sisteme nu pot afişa corect această literă şi de aceea ea se înlocuieşte adesea cu litera T cu sedilă. Pentru a ameliora problema, unele fonturi au la poziţia literei „T cu sedilă” caracterul T cu virgulă.

Litera Ţ (cu sedilă) nu este de fapt proprie nici unei limbi. A existat, în 1868, o propunere a francezului Ambroise Firmin-Didot de a folosi acest caracter în limba franceză în locul literei T acolo unde aceasta se citeşte [s], ca de exemplu în cuvintele nation (naţiune) şi diplomatie (diplomaţie).

[modifică] Vezi şi

• Semn diacritic

[modifică] Note

1. ^ Florica-Elisabeta Nuţiu, „Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare”

v • d • m Litere ale alfabetului latin
Standard	A • B • C • D • E • F • G • H • I • J • K • L • M • N • O • P • Q • R • S • T • U • V • W • X • Y • Z
Diacritice româneşti	Ă • Â • Î • Ș • Ț (Ş • Ţ)
Vezi şi: semn diacritic